Domnul Andrei Pleșu, emerit om de cultură spuse-mi-se cândva, a dat cu stângul în dreptul când a venit vorba de credință. În încercarea lui eșuată de a descrie portretele credinciosului și necredinciosului, și-a propus uzul abundent de citatele din Cartea Cărților. Sincer, aș fi preferat Povestea Poveștilor, măcar aceasta era mult mai educativă.
Articolul emeritului începe prin rapelul la ordine a unui program "cultural" propus de tocmai Sfântul Scaun. N-am nimic cu scaunele, dar cele care se auto-proclamează "sfinte" sunt de-a dreptul distopice ! Deci, fiindcă tot vorbeam de mobilă, Scaunul vrea "stimularea comunicării dintre cei ce cred (cu toate deosebirile implicate de diversitatea religiilor) şi cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună)"
O mică analiză ar fi de rigoare. Pentru început, papalitatea ar dori o comunicare între credincioși și ne-credincioși, prin aplicarea prea-cunoscutului principiu creștin "iubește-ți dușmanii". Dialogul trebuie să se instaleze între cele două părți, ca, după aceea, prelații să-și împlinească scopul, adică "sinergia" (a citi mai degrabă coerciție) populațiilor pestrițe. Epoca cruciadelor creștine și sângeroase e demult ofilită, astăzi suntem în era "dialogului" și a "solidarității". Însă mă întreb, nu le e frică prelaților să cadă în propria lor capcană ? Argumentele nihiliste sunt suficient de numeroase în fața discursului reducționist al credinței care, apropiat ca structură de majoritatea programelor politice, face apel la erori logice monumentale. Papalitatea este oare masochistă, sinucigașă sau poate crede că sabia sa publicitară va cresta capetele raționale ? Ironie sau prostie ? This is the question ! Tupeul lor merge și mai departe prin provocare. Astfel, "cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună)" sunt redusi la "oi pierdute" care trebuie să fie aduse în stana cea mare, adică "Curtea Neamurilor" !
Domnul Pleșu își continuă divagarea cu un citat de H. Wald, scos din context și, apelând la ironia sa de sorgine "elitistă" își permite în stilul celor mai mari exegeti ai credinței pure și dure un sofism de toată frumusețea ! "Ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi" Cum oare poate califica ceea ce neagă credința în virtutea și cu ajutorul rațiunii, a observației și a experienței științifice, cu credința însăși bazată pe dogme și povești citate de emeritul nostru cu atât de multă sârguință ? În cazul acesta metodologia și fundamentul științei sunt renegate, iar natura sa, redusă la o formă de fundamentalism ! Domnule Pleșu ar trebui, pentru cultura voastră generală, să mai deschideți din când în când o enciclopedie, un dicționar. Vă recomand călduros lectura atentă a Sistemului de logică a lui John Stuart Mill și Book of Fallacies de Jeremy Bentham. Mă gândesc că v-ar fi de multă folosință.
Un alt pasaj din articolul emeritului ne vorbește despre așteptarea divinității într-un mod biblic autentic. Așteptarea devine ascultare, subordonare, sumisiune. Sclavia spirituală e de rigoare, libertatea mentală e proscrisă. Domnule Pleșu, fiindcă tot a venit vorba de credință, "cred" că locul dumneavoastră e mai potrivit într-un amfiteatru al Teologiei, văzând fervoarea de care dați dovadă.
"Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu