vineri, 11 noiembrie 2011

Laicitate - Logica bisericii creștine


Când exegeții religioși intră la ora de logică, circul și pâinea sunt asigurate. Circul pentru auditoriu, pâinea pentru exegeți. Dramaturgia religioasă este o artă în sine, mai ales la capitolul tragediei, cel puțin așa susțin prelații în chestiune, numai că, în arenă, tragedia lasă locul comediei, râsului și ironiei. Astfel, un Lup bătrân, cu o barbă albă explică zelos în ce situație trebuie să facem apel la logică :

"Argumentum ad baculum este numele latin al "argumentului" care apelează la forţă mai degrabă decât la raţiune sau dovezi. Acesta a fost şi este un fals logic folosit fără perdea în istorie de către autorităţile laice şi religioase."

- Gura păcătosului adevarul grăiește ! zisei eu bufnind în râs.

Lupul se uită lung la mine, rânjește și își arată colții. 
"Evreii care îşi mărturiseau deschis credinţa în Isus erau ameninţaţi de conducătorii religioşi cu excomunicarea." Adauga el mandru.

- Și biserica ortodoxă română ce face când le spui că nu mai crezi în basmele lor ? Te aplaudă sau te amenință cu focul etern ?


duminică, 6 noiembrie 2011

Laicitate - Castelul de carti




Hoinărind în padure, pe poteci strâmte și prin poienițe abandonate, am găsit un loc fără seaman. Un castel îngropat în turbă ! Un castel de cărți ! Mii, zeci și sute de mii de cărți înghesuite în ziduri subterane, scări înfundate, catacombe... 

Erasme, Montaigne, Gassendi, Charron, Bayle, Hobbes, Ferreira... mucegăiți, afumați de timp, înegriți de uitare. Nume ciudate auzite demult, când bunica, într-un exces de luciditate și delir psihotic, le înșira pe acatistul lupului semnându-și astfel apostazia... Democrit, Aristotel, Epicur, Protagoras, Lucrețiu, Spinoza, Meslier, Holbach, Hume, Bentham, Mill...

Am cules o carte la întâmplare. Pe copertă, figura un detaliu din "Lupta lui Iacob cu îngerul" a lui Delacroix. Michel Onfray – "Tratat de ateologie". Am deschis cartea și am început să citesc cu voce tare :


marți, 1 noiembrie 2011

Scufita pamfletara - La ciuperci...

Zi frumoasa de toamna. Zi cu soare, ciuperci cat cuprinde, mai ales alea psilosibe care de-abia au aparut azi dimineata. Imi iau cosuletul si tusti pe carare la cules minunatiile naturii din care bunicuta o sa-mi prepare delicatese pentru iarna. Merg eu ce merg si, la marginea poienei, pe cine vad ? Pe lup ! Cocotat pe o butuga, hirotonositul tinea ditamai predica in fata piticilor Albei ca Zapada care zacea intr-o balta albuie si slinoasa, aproape inchegata. Cand am vazut-o pe stricata asta, m-am gandit imediat ca piticii si-au facut iar de cap cu ea si l-au uitat pe Lup. Probabil de-aia e asta atat de ofuscat... Ma apropii tip-til si trag cu urechea...

"Nu oamenii pot stabili ce este pacat si ce nu este. Dumnezeu, Cel care a facut cerul si pamântul, ne descopera care este calea pe care trebuie sa mergem." zice Lupul mandru ca un paun jupuit. 
Cum n-am stare, ca de obicei, ma bag si eu in discutie :
"Si cum afli asta, Lupule ? Il suni pe sef?"
Asta se intoarce si cand ma vede, mai sa cada de pe buturuga. 
"Domnul dumnezeu ne-a scris cartea lui sfanta ca sa ne ghidam dupa ea."
Un pitic, parca Piticot, bufneste intr-un ras isteric. "Pai n-a scris-o el ! Deci e facatura !"
"Facatura esti tu, bai limbricule !" zbiara Lupul disperat. "Uite ce i-ati facut bietei Alba ca Zapada ! Rusine sa va fie !"
Bine-înteles ca stricata asta de Alba ca Zapada inca geme si se ranjeste la noi. "Lupule, zice ea scrâsnind printre dinti, da si tu dovada de bun simt. Vino sa te scarman !"
Lupul se face ca n-aude si isi continua predica : "Poate ca daca pe lumea cealalta singura desfatare ar fi cea sexuala, atunci Biserica i-ar îndemna pe oameni sa cunoasca toate perversitatile cu putinta pentru a se antrena pentru vesnicie. Numai ca pe lumea cealalta cei care s-au îndeletnicit cu perversiunile sexuale sau cu alte pacate nu vor vedea lumina la care au fost chemati. Vor ajunge în iad."
Piticii sunt in extaz. Au bufantii umfati si ochii dilatati, fixati pe Alba ca Zapada care continua sa geama de parca i-ar fi luat foc toata ograda pasareasca.
Lupul gesticuleaza, isi netezeste patrafirul si freza, dar degeaba. Patrafirul se scoala, freza se scoala, lupul se scoala si sare pe Alba ca Zapada.
Ce sa mai, poiana s-a transformat in arena de Capoeira, iar piticii bat cadenta.
"Baaaa, nesimtitilor !" se aude o voce ragusita venind de undeva de departe. 
Ma intorc si inlemnesc. "Saseeee! Bunica !"
Piticii dispar, Alba ca zapada se sterge la gura, Lupul isi netezeste patrafirul si freza, dar degeaba, patrafirul se scoala, freza se scoala, lupul se scoala... 
Bunica incepe sa-l bata cu dildo si sa-l injure pe arameica si sa-l blesteme, ceva de genu' : Te blestem pe tine, incepatorul rautatilor si al hulei, capetenia impotrivirii si urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pentru mandrie in intunericul adancului. Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui." Dupa care, sta un pic si se gandeste : "de fapt, lupule, te invit la un ceai de izma..."

Atlas zooortodoxologic - Credolina


Credolina este un alcaloid natural care constituie principiul activ al popimilului (Prelatus ortodoxii). 
Credolina (β-tridexus-3, 4, 5 senil-anafuramina) a fost utilizată ca halucinogen începând cu secolul al 2-lea e.n. Molecula de credolină are o structură similară cu cei doi hormoni secretați de glandele suprarenale, adenalina și noradrenalina care sunt niște catecolamine jucând un rol în transmiterea influxului nervos și în funcționarea sistemului nervos. 
Activitatea credolinei se explică printr-o idolizare a realității și implicarea ei în procedeul biologic de regulare a funcțiilor psihice. Cei trei atomi adiacenți de sfântuduhygen de pe nucleul benzenic al moleculei par a fi indispensabili activității sale halucinogene, de unde și apelativul de trinitas-credula.

Experimental, credolina nu este activă decât după 2-3 ore de la înghițire, dar efectul său poate dura până la 24 de ore. Manifestările halucinatorii variază de la un individ la altul. De exemplu, luarea dozei într-un mediu înfumat cu fum de lumânare și tămâie poate mării efectul la cel putin 48 de ore. În schimb, dacă credolina este administrată anal, în timpul unei procesiuni necrofile, efectul ei se poate prelungi până la 5-6 zile. Aviz speciei babeenstranum și habotnicus popis. 

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Laicitate - Credința lui Pleșu


Domnul Andrei Pleșu, emerit om de cultură spuse-mi-se cândva, a dat cu stângul în dreptul când a venit vorba de credință. În încercarea lui eșuată de a descrie portretele credinciosului și necredinciosului, și-a propus uzul abundent de citatele din Cartea Cărților. Sincer, aș fi preferat Povestea Poveștilor, măcar aceasta era mult mai educativă. 

Articolul emeritului începe prin rapelul la ordine a unui program "cultural" propus de tocmai Sfântul Scaun. N-am nimic cu scaunele, dar cele care se auto-proclamează "sfinte" sunt de-a dreptul distopice ! Deci, fiindcă tot vorbeam de mobilă, Scaunul vrea "stimularea comunicării dintre cei ce cred (cu toate deosebirile implicate de diversitatea religiilor) şi cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună)
O mică analiză ar fi de rigoare. Pentru început, papalitatea ar dori o comunicare între credincioși și ne-credincioși, prin aplicarea prea-cunoscutului principiu creștin "iubește-ți dușmanii". Dialogul trebuie să se instaleze între cele două părți, ca, după aceea, prelații să-și împlinească scopul, adică "sinergia" (a citi mai degrabă coerciție) populațiilor pestrițe. Epoca cruciadelor creștine și sângeroase e demult ofilită, astăzi suntem în era "dialogului" și a "solidarității". Însă mă întreb, nu le e frică prelaților să cadă în propria lor capcană ? Argumentele nihiliste sunt suficient de numeroase în fața discursului reducționist al credinței care, apropiat ca structură de majoritatea programelor politice, face apel la erori logice monumentale. Papalitatea este oare masochistă, sinucigașă sau poate crede că sabia sa publicitară va cresta capetele raționale ? Ironie sau prostie ? This is the question ! Tupeul lor merge și mai departe prin provocare. Astfel, "cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună)" sunt redusi la "oi pierdute" care trebuie să fie aduse în stana cea mare, adică "Curtea Neamurilor" !

Domnul Pleșu își continuă divagarea cu un citat de H. Wald, scos din context și, apelând la ironia sa de sorgine "elitistă" își permite în stilul celor mai mari exegeti ai credinței pure și dure un sofism de toată frumusețea ! "Ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi" Cum oare poate califica ceea ce neagă credința în virtutea și cu ajutorul rațiunii, a observației și a experienței științifice, cu credința însăși bazată pe dogme și povești citate de emeritul nostru cu atât de multă sârguință ? În cazul acesta metodologia și fundamentul științei sunt renegate, iar natura sa, redusă la o formă de fundamentalism ! Domnule Pleșu ar trebui, pentru cultura voastră generală, să mai deschideți din când în când o enciclopedie, un dicționar. Vă recomand călduros lectura atentă a Sistemului de logică a lui John Stuart Mill și Book of Fallacies de Jeremy Bentham. Mă gândesc că v-ar fi de multă folosință. 

Un alt pasaj din articolul emeritului ne vorbește despre așteptarea divinității într-un mod biblic autentic. Așteptarea devine ascultare, subordonare, sumisiune. Sclavia spirituală e de rigoare, libertatea mentală e proscrisă. Domnule Pleșu, fiindcă tot a venit vorba de credință, "cred" că locul dumneavoastră e mai potrivit într-un amfiteatru al Teologiei, văzând fervoarea de care dați dovadă.
"Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei."

luni, 3 octombrie 2011

Scufita pamfletara - Prezervativele si BiseriCa Catolica


În sfârșit ! Așteptam de multă vreme să o vad și pe asta împlinită : BiseriCa Catolică nu se mai împotrivește uzului de prezervativ !


miercuri, 24 august 2011

Scufita pamfletara - BIG BROTHER IS WATCHING YOU





Outside, even through the shut window-pane, the world looked cold. Down in the street little eddies of wind were whirling dust and torn paper into spirals, and though the sun was shining and the sky a harsh blue, there seemed to be no colour in anything, except the posters that were plastered everywhere. The blackmoustachio'd face gazed down from every commanding corner. There was one on the house-front immediately opposite. BIG BROTHER IS WATCHING YOU, the caption said, while the dark eyes looked deep into Winston's own. (1984, George Orwell)


Astazi Big Brother sau mai bine spus Big Barba te priveste la fiecare colt de strada, cand, grabit, treci prin fata unei inutilitati care zbiara a propaganda teocrata. Big Barba e peste tot, in ziare, pe peretii din casa ta, din casa vecinului, din casa soacrei, cumnatului, varului din Megidia, in discutiile cu prietenii, la teveu, la servici, in administratiile publice si, in curand, pe bacnotele de la bancomat.
Big Barba este un actor, un dramatic, un comic, un histrion cu masca de carne, mai ceva decat Lady-Gaga. Big Barba te vrea rob.

luni, 15 august 2011

Scufita pamfletara - Principiul de precautie

Cum azi a fost o zi frumoasa, cu soare, am iesit la plimbare prin padure. Gandindu-ma ca e perioada murelor, am inceput sa visez aiurea la tarta bunicii de mi s-a facut stomacul nuca de atata pofta si foame ! Asa ca m-am pus pe cules de mure. Cand tocmai culegeam eu cu spor, numai iaca apare si Jupanul Lup intolit cu sutana si epoleti. Se uita lung cand la mine, cand la cosulet si se rasteste :
- Conform cu Decretul Guvernului nr. XXYYZZ din ZZLLAA, este interzis culesul produselor psihotrope salbatice. Amenda ! 250 $ cash !
Si scoate carnetul sa-mi taie fila. Mai sa fie ! Dar de ce ? intreb eu nedumerita.
- De cand Ursul s-a intoxicat cu mure, murele au fost declarate NECURATE !
- Pai de unde stii ca s-a intoxicat cu Mure ? Poate a mancat altceva inainte...
- Stim si suntem siguri ! N-a mancat nimic altceva si de aia ursuletii lui care inca nu s-au nascut vor fi niste drogati notorii cand se vor naste !
Era cat pe aici sa-mi iasa ochii din orbite de atata nedumerire. La care Lupul continua :
- Datorita riscului ridicat de toxicitate si in virtutea principiului de precautie, MURELE au devenit un produs ilicit !
- Pai pe ce baza s-a stabilit toxicitatea ? intreb eu.
- Au fost puse pe icoana facatoare de minuni din Poiana Lupului si, dupa cel mult o ora de expunere, icoana s-a inegrit, zice el cu satisfactie.
- Da? Si cum au fost puse ? Stoarse direct pe icoana ?
Lupul incepe sa-si agite urechile, sa clantane, asa face cand se enerveaza, si se pune pe scuipat in cruce.
- Ptiu ! 250 $ ! Sau chem brigada !
Imi scotocesc buzunarele, nimic. Goale !
- N-am ! Daca vrei, iti dau Murele ca sa faci din nou experienta... Mai stii, poate se fac mir !
Lupul accepta bolborosind si scap basma curata, dar plina de nervi. Auzi la el Principiu de Precautie...

Cand am ajuns acasa, bunica dormea. Mai bine asa ! Iau repede cheaslovul de pe masa si caut faimosul principiu, sa vad ce si cum... Iata ce am gasit :

"Criza bivolitei nebune a pus in lumina zilei doua probleme importante, care merita sa fie intelese aparte.
Prima problema face trimitere la ordinul tehnic si politic. Ea ilustreza un risc posibil de epidemie viitoare si sugereaza ceea ce ar trebui facut. Astfel : ar trebui interzisa faina animala ? Ar trebui sacrificate toate bivolitele cirezii unde a fost identifcata prezenta unui animal bolnav ? Pana la urma urmei, daca am presupune existenta unui pericol real, poate ca ar fi "prudenta" luarea unei astfel de decizii. Preventia epidemiilor releva de competenta traditionala a Padurilor-State si nu putem sa le reprosam faptul de a lua astfel de decizii. Insa, putem discuta continutul sau propune o alta politica.
A doua problema se refera la argumentul utilizat de puterea politica pentru a-si justifica actiunea, refugindu-se in spatele "principiului de precautie". Cu o astfel de actiune, puterea contribuie la fixarea in inima sistemului de justitie a unui concept care reprezinta o veritabila bomba juridica.
Principiul de precautie, departe de a fi un principiu filozofic, este un fapt real, prezent in legislatia Padurii noastre. El face deja parte din dreptul comunitar si este pe cale de a deveni un principiu de drept in sine. Principiul este indisociabil de numele unui intelectual german Hans Jonas, profesor de filozofie si autorul cartii "Principiul Responsabilitate" care pune bazele a ceea ce este astazi Principiul de Precautie.
Plecand de la constatarea ca noile tehnologii fac sa apara noi riscuri care pun in cauza supravietuirea in sine a speciei umane, Hans Jonas deduce ca oamenii din ziua de astazi sunt datori fata de generatiile viitoare cu o obligatie morala : aceea de a face tot necesarul pentru a asigura supravietuirea umanitatii viitoare. Astfel conceput, Principiul Responsabilitate admite ca generatiile viitoare au un drept asupra noastra si, in consecinta, noi avem o responsabilitate colectiva fata de ele (fiindca proprietarii acestor drepturi ne fiind inca nascuti, le este, prin definitie, imposibil sa se apere in fata tribunalelor).
Aceasta carte se prezinta inainte de toate ca o critica a rationalismului si a atitudinii stiintifice in general. Ea este fondata pe ideea ca, in lumea de astazi, dominata de tehnica, ireversibilitatea actiunilor umane este de asa natura ca umanitatea a intrat intr-un impas. Hans Jonas subliniaza la nesfarsit pericolele care rezulta din dezvoltarea tehnicii. Natura este considerata ca un veritabil obiect de gandire etica in sine care este externalizat si zeificat. Pentru a scapa de lumea apocaliptica spre care ne conduce actualul rationalism stiintific mostenit din perioada Luminilor, singura solutie consista in a aboandona Ratiunea si a se intoarce la sacru.
Astfel cum a fost subliniat de catre Gérard Bramoullé, este vorba de un demers profund maltuzian, ghidat de o conceptie animista a naturii, care permite intoarcerea unui obscurantism elitist plasand umanitatea sub controlul aproape lipsit de democratie al unor indivizi care vor fi intr-o oarecare masura noii preoti ai unei ecologii victorioase."

Libertatea din Padure a murit ! Traiasca Teocratia ecologica...

luni, 13 iunie 2011

Atlas zooortodoxologic - Habotnicus Mantis Calugaris

Habotnicus Mantis Calugaris sau Călugărița de Schit este o insectă cu un mare grad de pioșenie.
Clasa: Devotus;
Ordin: Ecclesia;
Subordin: Ortodoxia;
Suprafamilie: Habotnicae;
Gen: Calugaris;
Nume: Habotnicus Mantis Calugaris
Prezentare :
Habotnicus Mantis Calugaris are capul foarte mic. Din cauza mutațiilor genetice apărute de-a lungul timpului, creierul său deține numai un singur neuron în formă de crucifix. El se întinde pe toată suprafața cutiei craniene. Sinapsa este legată direct de sistemele vitale (digestiv, reproductiv, locomotoriu). Un capișon îi acoperă calota craniană, urechile și gâtul. Ochii săi sunt mari, protuberanți. Glandele sale lacrimale sunt supra-dezvoltate din cauza mediului fumigen în care insecta viețuiește. Abdomenul este larg, dezvoltat în formă conică și prezintă un ovipozitor pentru depozitarea mătăniilor. Membrele superioare sunt prevăzute de falange subțiri pentru a putea pătrunde locurile strâmte în căutarea pradei. Membrele inferioare sunt camuflate de mantia care îi acoperă corpul, mantie care este pur și simplu continuitatea sinapsei.
Sistem digestiv :
Călugărita are niște apucături vorace. Ea se hrănește cu trematozi precum Habornicus Nova Recta, cu insecte micuțe sau cu creștinopode. Călugărița își imobilizează victima cu mâinile și picioarele, devorându-i la început ganglionii reproductivi și numai pe urmă, restul corpului. Când ospățul său se face cu Habornicus Papis simplus, Călugărița nu digeră anumite părți ale corpului cum ar fi patrafirul sau crucea de aur fiindcă acestea sunt considerate trofee. Dentiția sa este structurată asemeni unui concasor alcătuit de canini și molari ascutiți care îi permit să atace prade mai mari decât ea.
Sistem reproductiv :
Masculul poate fi devorat de Călugăriță în timpul sau la sfârșitul copulației. Mai multe copulații pot avea loc, însă numai una singură este necesară fecundării. După ce Călugărița și-a decapitat masclul, acesta continuă să-și trimită spermatozoizii. Contrar unei idei preconcepute, canibalismul în timpul copulării nu este necesar pentru ca femela să dispună de resurse proteice suficiente în dezvoltarea și evoluția sarcinii. Câteodată canibalismul Călugăriței poate fi considerat ca o formă de abnegație.
Observații specifice speciei :
Habornicus Mantis Calugaris trăiește în comunitate, însă ea dispune de propria sa celulă. Celula insectei este alcătuită de un culcuș sumar și trofeele achiziționate de-a lungul copulațiilor cu diverse specii din supra-familia Habotnicae. Contribuția sa față de comunitate consistă în acțiuni punctuale precum vânătoarea și culesul hranei, dereticatul și întreținerea altarului de ofrande. În timpul ritualului de reproducere, Habotnicus Mantis Calugaris scoate sunete ascuțite, visând să se copuleze cu Isus, un ipotetic mascul. Visul de a devora acest ipotetic mascul s-a transformat de-a lungul timpului, într-o psihoză patologică, ceea ce face din Călugărița de Schit un exemplu de psihopată demnă pentru studiu.

duminică, 12 iunie 2011

Povesti - Punguța cu doi bani




Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba ducea popii o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:
— Măi babă, dai oua popii ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era în general foarte zgârcită, numai cu popa, nu. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un mitropolit şi cu nişte calugarite. Mitropolitul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:
— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă mitropolitului. Mitropolitul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

Cucurigu ! popii mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Mitropolitul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu ! popii mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Mitropolitul , văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
— Mă! da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge la mitropolie, zice unei calugarite de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Calugarita, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra mitropolitului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu ! popii mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise mitropolitul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa mitropolitului, şi iarăşi începe!

Cucurigu ! popii mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Mitropolitul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş.
Mai stă mitropolitul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.
— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.
Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci mitropolitul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra mitropolitului şi iar începe:

Cucurigu ! popii mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Acum, după toate cele întâmplate, mitropolitul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe mitropolit în pace. Atunci toate paserile din ograda mitropoliei, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară mitropolitul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:
— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l.
Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului că nici popa satului nu se mai uita la dânsa. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş. De atunci, popa din sat s-a ofticat că nimeni nu-i mai ducea ouă și cum popa nu mai avea cu ce plăti dare la mitropolit, mitropolitul s-a supărat și dânsul, iar de atâta supărare și-a bătut toti călugării și călugărițele cari amu au fugit în ograda moșneagului ș-i curăță ciubotele.